Castelul de la Buşteni. Comoara salvată de un miliţian

Pe DN1, la Buşteni, în dreapta cum vii dinspre Bucureşti e un indicator: Castelul Cantacuzino. Am trecut de sute de ori pe lângă indicator promiţându-mi de fiecare dată că o să il vizitez cândva. Habar nu aveam ce poveste ascunde.

Castelul a fost în vremea comuniştilor în proprietatea Ministerului de Interne, care l-au transformat într-un sanatoriu pentru cei mai mari şefi din Miliţie si Securitate. Nu e de mirare, fiindcă în 1948 când l-au confiscat familiei Cantacuzino era o bijuterie de palat. Camere cu pereţi pictaţi, tavane sculptate de lemn, vitralii veneţiene,  mobilier de colecţie, chiar pianul lui Enescu a rămas în urma marelui compozitor în sala de bal.

Zeloşi şi gata să ştergă orice urmă a regimului burghezo-moşieresc miliţienii şi poate nu numai ei, s-au pus pe treabă:  după ce mobila şi decoraţiunile au dispărut, oranamentele bogat pictate de pe pereţi au fost acoperite cu vopsea. Nu orice fel de vopsea, ci cu vopsea de ulei, verzuie, un fel de simbol al acelor vremi.

Aşa arătau o parte din bogatele desene care împodobeau pereţii.

Acum, pereţii ăştia strălucesc aşa din cauza acelei vopsele de ulei care nu mai poate fi dată jos decât dacă e răzuită până la tencuială. Au rămas doar nişte brâie pictate în partea de sus, sub tavan, fiindcă nu aveau scară când au vopsit, spun gurile rele.  Însă printre cei care au administrat castelul devenit sanatoriu, un miliţian ceva mai răsărit, poate cu ceva şcoală, a priceput ca ceea ce distrug cu vopsea de ulei pe pereţi e istorie. Când au ajuns cu vopsitul în sala mare, sala de bal, ceva s-a întâmplat.  Cineva dă un ordin şi transformă sala de bal în depozit de medicamente, porunceşte acoperire pereţilor pictaţi cu domnitorii şi boierii înaintaşi ai familie Cantacuzino cu pânză de sac, de sus până jos, batută în cuie şi scânduri pe margine. Uşile cu vitralii  sunt blocate si acoperite şi ele astfel încât să nu le mai vadă atotputernicii acelor vremuri. Au stat acoperite aproape 50 de ani. Şi iată ce era sub pânză: 12 portrete în mărime naturală pictate pe piele de Cordoba ale cantacuzinilor şi colecţia de blazoane ale celor înrudiţi cu ei, coborand până la dinastia împaraţilor Bizanţului.

Iar uşile redeschise au scos la iveală vitralii turnate la Veneţia cu bărbaţii cantacuzini şi cu motto-ul familiei “Quae nocent docent” (cine a pătimit a şi învăţat).

In castel mai sunt însă destule lucruri de valoare: pardoseală de ceramică italiană, şeminee de piatră albă ori de marmura, balustrade de fier forjat şi o minunată scară sculptată în lemn de stejar.

Scara e insă o minunăţie inginerească, nu are niciun cui in ea, e construită pe principiul domino-ului.  Castelul făurit de Gheorghe Cantacuzino, Nababul cum era supranumit la sfârşit de veac 19, e numai unul din cele trei splendori ridicate de el. Mai e palatul de pe Calea Victoriei si Castelul de la Floreşti, care azi e o ruină.

Avem o ţară frumoasă dar aproape că nu o cunoaştem nici noi.