Ioana are 16 ani. Nu e acasă, dar vine imediat. Stăm în drumul prăfuit să o așteptăm. Din curte iese tatăl ei ca să ne țină de urât. E văduv de puțină vreme și se vede chinul pe figura lui. Au o casă mică, amărâtă tare, curtea e curată cu gardul văruit din primăvară, dar sclipește de săracie.
In capătul străzii se ivește fata de liceu, vine zâmbind spre noi, e frumoasă și are aura aia de copil bun. Cand zâmbește i se văd dinții albi și parcă luminează în jurul ei. Strânge la piept un prunc mic-mic. E Vladuțul ei, are numai o lună și o zi. Ioana e mamă adolescentă.
“ Am crezut că e băiat cuminte copilul ăstă din vecini. N-are decat 17 ani și el, dar după ce o lăsat-o gravidă, o plecat în Germania. Nu mai știm nimic de el. M-am speriat că sunteți de la Protecția Copilului și vreți să-l luați. Să știți că am grijă și de fată și de copil ca de ochii din cap. Ală mic e bucuria noastră, e ca soarele. “ – apucă să-mi povestească tată fetei înainte ca să ne întâlnim cu ea.
Stăm în drum, la umbra unui corcoduș cu toții, Ioana mi-l arată mândră pe pruncul care-i doarme la sân.
- I-am dat să sugă mai devreme și acuma doarme până i se face iarași foame. - Ți-e greu cu copil mic? - Nu, că mă ajută tata și el îi copil bun, numa’ doarme și mănăncă. - Dar te descurci cu el, cine te invață cum să îl speli, să îl ingrijești? - Mă descurc cum pot. Mi-o zis mama ce să fac cu el înainte să moară, că mama mea o murit când eram în opt luni. Și mi-o tot zis până atunci. Ce bine era dacă mai trăia, dar așa o vrut Dumnezeu!
Îmi dau lacrimile dar ea e senină și împacată și curajoasă. O întreb despre școală.
– Am mers la școală până când o început să se vadă burta, dar după aia mi-o fost rușine. Și acuma nu mai merg că nu îl las pe Vlăduț să mi-l grijească alții.
– De ce? Ți-au zis ceva colegii, profesorii?
– Nu mi-o zis nimeni nimic, dar la școală mergi să înveți, nu să faci copii.
– Îți pare rău că nu mai mergi la școală?
Tace și zâmbetul i se stinge. Abia acum i-au dat lacrimile. Sufletul ei de copil-orfan-cu-copil-mic , copil-mamă, a învățat repede ca moartea e irevesibilă, că un prunc e un suflet de care e musai să ai grijă chiar dacă și tu ești copil, dar știe că vremea școlii pentru ea s-a scurs și nu mai poate merge. Pe obraz îi curg doua lacrimi mari. Una pică pe obrazul pruncului care doarme mai departe liniștit.
– Ce îti lipsește, Ioana?
– Să stau cu colegele mele, să mai fac lecții. Știți că am fost până la școală cu ăsta mic, l-au luat toți în brațe că e frumos, dar nu am cum să mai merg la școala acum.
– Te-ai mai întoarce la școală?
– Dar se poate? – o întrebare care sună a speranță ori a disperare. Nu mă pot decide.
Cu noi e asistenta medicală comunitară Lenuța la care eu mă uit cu neputință. Femeia știe de-a fir a păr povestea Ioanei, vine săptămânal pe la ei, le mai aduce medicamente, o hăinuță pentru prunc:
– Se poate, numa’ să vrei. Dar din toamnă, acuma mai stai cu ăsta mic. Apoi se îndreaptă spre tatăl fetei căruia îi explică ce trebuie să facă pentru a reînscrie fata din toamnă la școală în programul “A doua șansă”.
Intru în casa lor, casă construită din lut. E curățenie peste tot. Într-un pat zace un bărbat, așa îmi pare. E fratele de 19 ani al Ioanei, e paraplegic și el în grija tatălui. In camera alturată e locul unde doarme mama și copilul. Sunt doar paturi, nu este niciun dulap în casă. Un pachet de scutece e inghesuit în etajera de la recamier. De pe perete veghează o carpetă cu “Cina cea de Taină” și două jucării de pluș care par obosite: un ursuleț și un elefant.- Le-am cumpărat când am fost la Vaslui să scot fata din spital. M-am gândi să aibă și ăsta mic niște jucarii. – îmi zice tatăl cănd pozez plușurile.
E o povestea adevărată din România lui 2018 – Vaslui, unul din județele cele mai sărace din România. Nu, sarcina asta nu putea fi evitată fiindcă nimeni nu se ocupă în aceste comunități de educația preventivă a adolescenților. Fiindcă mama fetei era prea bolnavă, un cancer invalidant, ca să mai poate avea grijă de familia ei. Fiindcă în aceste comunități al căror orizont se închide la marginea satului, protecția fetelor ca să nu ajungă mame înainte de vreme nu există. Fiindca asistența medicală în aceste comunități e un lux, deși dreptul la sănătate e garantat prin Constituție. Cei care au grijă de aceasta comunitate sunt cei de la Fundația World Vision: le duc la medic, la oraș, le aduc lucruri necesare copiilor, le educă medical, practic asigură sprijinul pe care ar trebui să-l acorde statul, dar nu o face.
În România una din cinci femei însărcinate nu merge la doctor pentru control; una din zece mame care naște în România este minoră; una din patru românce nu are asigurare medicală.
Și toate sunt cu UNA prea multe.
În România un sfert din populaţia ţării trăieşte cu mai puţin de 5 dolari şi jumătate pe zi. În timp ce bucureştenii au venituri peste media de pe continent, în sate, sărăcia este aproape generalizată. O spune raportul Băncii Mondiale care arată că suntem pe primul loc în Europa la gradul de sărăcie! “Peste un sfert din populația României trăiește cu mai puțin de 5,50 dolari americani pe zi, ceea ce reprezintă cea mai ridicată rată a sărăciei din UE”, spune raportul. Adică numărul celor în nevoie din România este mai mult decât dublu faţă de cei din Bulgaria.
World Vision desfășoară campania “cu UNA prea multe” în cadrul proiectului Mame pentru viață.Viață pentru mame. Un proiect derulat pentru 15.000 de femei din 30 de comunități sărace din Dolj, Vaslui și Vâlcea. E un proiect care are ambiția de a crea un model de succes pentru reducerea cazurilor de mortalitate maternă din România, prin prevenirea sarcinilor nedorite și prin susținerea accesului la servicii medicale de calitate pentru sarcinile dorite. Intervenţiile din cele 30 de comunităţi selectate pe baza ratei sărăciei și a ratei mortalității materne vizează în paralel și îmbunătăţirea competenţelelor cadrelor medicale, prin servicii medicale integrate, pre şi post natale.
România e o țară majoritar rurală. Atât timp cât statul, guvernul, noi îi ignorăm pe cei mai săraci și mai mulți dintre noi, pe care de altfel îi descoperim cu aroganță o dată a 4 ani, atunci când politicienii le cumpără voturile, iar ei apar la televizor bucuroși; nu avem cum să schimbam nici cifrele din statistică, nici destinul nostru ca națiune. E nevoie de legisație si suport pentru acești oameni.
