Viața “pe caiet”- cel mai scump trai în România lui 2018

Stau toate în jurul une mese lungi în primaria din Oșești, Vaslui, polul sărăciei în România. Una a venit cu copilul în brațe că e mic și nu a avut în grija cui să-l lase. Altele au copiii mai mărunței pe afară, se joacă. Le întreb pe rând cum le cheamă, câți ani au și câți copii.

– Ioana, 30 de ani, cinci copii.
– Loredana, 31 de ani, șase copii.
– Lenunța, 40 de ani, opt copii.
– Maria, 27 de ani, șase copii. Primul l-am făcut a 15 ani.
– Florina, 22 de ani, trei copii. Dar pe doi i-am dat.
– Cui i-ai dat? I-a înfiat cineva?
– Nu, doamnă, i-am dat la stat că nu am vrut să aibă și ei viața mea.
– Cum adică? Nu înțeleg.
– Păi noi suntem 9 frați. Io cu frații mei și i-am crescut pe ăia mai mici decât mine, dar când am făcut copiii nu am vrut să ajungă și ei să îi grijească frații lor.

Lângă femeia tânără care vorbește stă mama ei, Irina. Are 42 de ani, 9 copii și 3 nepoți, dintre care doi “dați la stat”. Trăiesc toți în aceeași curte într-o casă de lut cu o vatră afară și o gradină mică în care crește niște porumb, semn că mămăliga e mai prețuită decât niște roșii care nu satură gurile flămânde decât vara. Femeile habar nu aveau că am călcat prin ograda lor în lipsă. În fața casei se zbenguiau șase copii. Cei mai prichindei abia au 2-3 ani. Băiețelul cel mai mic (2 ani) e unchiul fetiței de trei ani. Cred că v-am pierdut cu detaliile astea. Sunt frumușei și sociabili.

– Ce ați mâncat azi?
– Biscuiți.
– Biscuți si mai ce?
– Biscuiți și atât, răspund copiii. Era trecut de miezul zilei.
– Le-am facut și niște pește fript, că o cumpărat mama niște pește congelat pe caiet. Completează o fetiță mai mare.
– V-ați săturat?
– Io nu, da’ am mai mâncat biscuiți, zice un băiețel.
– Și ce mai mâncați voi?
– Cartofi fierți când avem, îmi zice aproape salivând băiatul mai mare.

Pe prispa de lut care s-a fărâmat în timp zac niște ambalaje de Eugenia. Copiii mici sunt unși la gură si cu hainele pline de glod, dar cei mari sunt curat îmbrăcați. Șefă pare să fie o fetiță frumoasă cu ochi verzi îmbracată cu o bluză albă. Are vreo 12 ani  O rog să îmi premită să intru în casă. Mă poftește înăuntru. E totul curat, pus la locul protrivit, săracia e lucie dar curațenia nu lipsește din niciun colțișor. Pe peretele de la intrare una dintre mame, cred că cea mai tânărâ, a făcut desene pe perete “ca să ne placă nouă, la copii” îmi explică fețița cea frumoasă în alb, gazda mea. Au două camere, dar una e goală, nu au nimic ce să pună acolo, un pat ori un scaun. Locuiesc cu toții in cămăruța curată pe care am văzut-o. Îmi dau și mie două corcodușe: “luați, că nu sunt acre și țin de foame”. Ne luăm la revedere, plec. Îmi dau lacrimile privind cele două corcodușe din mână mea.

În încăperea din Oșesti unde stau la povești sunt femei tinere, dar îmbătrânite înainte de vreme. Au mâini muncite și chipuri brazdate de nevoi.
– Așa-i viata noastră, noi nu știm alta. Ce, la oraș îi mai ușor? Dacă ești sărac, nicăieri nu-i ușor. Uite că am șase copii și măcar mă bucur de ei. Aia mare are 14 ani și mă ajută cu ăilalți.
– Câti ani?
– Fac 30 de ani în iulie.
– Pe primul l-ai făcut la 16 ani, cum e să fii gravidă la 16 ani?
– Oh, e frumos, toată lumea umblă după tine, dacă mai vrei una, dacă mai vrei alta. Abia după ce naști te trezești singură cu un copil de care-i musai să ai grijă și te lasă toată lumea să te descurci. Atunci te apucă plânsul că pricepi că nu mai ai încotro și că nu mai ești mică, că ai copil mic de grijit.
– Dar ai vrut să rămâi însărcinată?
– Doamnă, cine crezi că te întrebă dacă vrei să rămâi gravidă? Aici dacă vine bărbatul mai afumat acasă, ori stai ori o încasezi. Câtă bataie să mănânci? Stai, că trece și după aia cum ți-o ajuta Ăl de sus, poate scapi și nu rămâi gravidă.
– Știți ce e aia contractepție?
– Știm, doamnă, că nu suntem proaste, dar nu se mai dă.
– Ați făcut contracepție, întreb uimită? Câte dintre voi, ridicați mâna sus care ați făcut.
– Din 19 femei, 10 ridică mâna.
– Și de ce nu mai faceți?
– Că nu se mai dă, doamnă. Știți cum mergeam la injecția aia pe care o făceam o dată la trei luni? Ceas! N-am lipsit niciodată. Dar după aia nu s-a mai dat și de unde bani să le plateșți și să te duci după ele la oraș. Io n-am fost singură la Vaslui decât atunci când am născut. Îmi dă mie bărbatul să îi zic că îmi trebe bani să iau din alea.

Cea care vorbește e Ramona, are 38 de ani, patru copii și o vreme urmat un program de prevenție a sarcinii nedorite.

Șase oameni trăiesc din munca prin sat a bărbatului ei și din ajutorul social pe care îl primesc. Ahaaaaa, o să ziceți acum, i-am prins, păi să meargă la muncă. Înafara de lucrul cu ziua alte alternative nu sunt în Oșești, iar Ramona crește  deja 4 copii acasă. Știți cât e ajutorul social la Oșești? 142 de lei de persoană. Dacă într-o familie doi adulți primesc ajutor social, suma nu se dublează, e 244 de lei. Dacă sunt mai mult de patru pesoane într-o familie care iau ajutor social suma care se adaugă de la 5 oameni în sus e de 31 de lei de persoană. O paine costă un leu, banii ăștia sunt echivalentul unei pâini pe zi, de cea mai slabă calitate, dar e pâine, o franzelă de fapt.

Unele dintre femeile cu care vorbesc nu au ieșit din satul lor dintre dealuri decât atunci cănd au născut. Sunt 8 kilometri de mers pe jos până la Negrești, preferă să meargă aici fiindcă la Vaslui sunt tratate rău de unii medici de județ.
– M-au trimis acasă că io nu văd că nu sunt de născare. Eram mică și slabă abia aveam un pic de burtă, dar io știam că trebe să nasc și m-au luat durerile pe drum de era să nasc în salvare. E mărturia unei mame trecută de 22 de ani cu chip de copil și ea.

Octavian de la World Vision, fundația care desfășoară un program pilot pentru sprijinul femeilor din zonele defavorizate la serviciile medicale îmi povestește:
– Acum le ducem noi la control, la medic. Două, trei, patru gravide le programăm la doctori și venim după ele, le duc eu cu mașina. Le e rău, mai vomită, că unele sunt copile și nu au fost niciodată cu mașina până nu au rămas gravide, dar sunt mulțumite ca ajung la doctor și se poartă frumos cu ele.

În România una  din cinci femei însărcinate nu merge la doctor pentru control; una  din zece mame care naște în România este minoră; una din patru românce nu are asigurare medicală.
Și toate sunt #cuUNApreamulte.

În România un sfert din populaţia ţării trăieşte cu mai puţin de 5 dolari şi jumătate pe zi. În timp ce bucureştenii au venituri peste media de pe continent, în sate, sărăcia este aproape generalizată. O spune raportul Băncii Mondiale care arată că suntem pe primul loc în Europa la gradul de sărăcie! “Peste un sfert din populația României trăiește cu mai puțin de 5,50 dolari americani pe zi, ceea ce reprezintă cea mai ridicată rată a sărăciei din UE”, spune raportul. Adică numărul celor în nevoie din România este mai mult decât dublu faţă de cei din Bulgaria.

World Vision desfășoară campania  “cu UNA prea multe” în cadrul proiectului Mame pentru viață.Viață pentru mame. Un proiect  derulat pentru  15.000 de femei din 30 de comunități sărace din  Dolj, Vaslui și Vâlcea. E un proiect care are ambiția  de a crea un model de succes pentru reducerea cazurilor de mortalitate maternă din România, prin prevenirea sarcinilor nedorite și prin susținerea accesului la servicii medicale de calitate pentru sarcinile dorite. Intervenţiile din cele 30 de comunităţi  selectate pe baza ratei sărăciei și a ratei mortalității materne vizează în paralel și îmbunătăţirea competenţelelor cadrelor medicale, prin servicii medicale integrate, pre şi post natale.

România e o țară majoritar rurală. Atât timp cât statul, guvernul, noi îi ignorăm pe cei mai săraci și mai mulți dintre noi, pe care de altfel îi descoperim cu aroganță o dată a 4 ani, atunci când politicienii le cumpără voturile, iar ei apar la televizor bucuroși; nu avem cum să schimbam nici cifrele din statistică, nici destinul nostru ca națiune. E nevoie de legisație si suport pentru acești oameni.