Când ne-a murit omenia? Oare am avut-o vreodată?

1. Poveste de zilele trecute dintr-un spital din București: familia aduce o persoană în vârstă la spital pentru ceva îngrijiri. Omul e mai mult vârstnic decât bolnav iar la câteva zile familia e anunțată că urmează externarea, moment în care cei pe care i-a crescut, îngrijit refuză să îl ia acasă sugerându-le medicilor că “oamenii bătrâni ar trebui să mai și moară”. Nu am cerut acordul pentru a povesti această istorie, de asta nu menționez spitalul care a fost nevoit să ia legătura cu serviciile sociale pentru a ajuta cumva acest om abandonat în spital de ai lui.

Unde e rădăcina acestei dezumanizări până la abandonul tatălui în voia morții dacă s-ar putea?

2. O femeie naște pe trotuar, în fața unui spital fiindcă personalul de la camera de gardă a spitalului din Urziceni ascuns dupa faptul că nu au secție de obstetrică-ginecologie, au cerut o ambulanță ca să o trimită la alt spital. Înțeleg perfect ce zice protocolul, dar declanșarea națterii în stradă, la doi pași de camera de gardă nu l-a făcut pe niciunul dintre membrii echipei medicale să simtă că sunt oameni și medici care pot ajuta.  Din contră, i-a durut în paișpe – mă iertați. Nu vreau să  las să treacă informația că femeia era surdo-mută și probabil de etnie rromă, fiindcă de aici începe altă cancer social de care suferă acești oameni, stigmatizarea. Pentru că în mintea multora persoana cu handicap nu e om, nu e ființă. M

Orice ar argumenta personalul medical de la spitalul Urziceni doar îi incriminează, nicidecum nu poate fi justificată lipsa asta de  omenie, empatie, ziceți cum vreți voi. Pe argumentele lor medicii și asistentele de la Maternitatea Bucur ar fi trebui să stea cu mâinile în sân câd ieșeau acei oameni arși de la Colectiv, doar erau spital de nașteri nu de arși. Nu de știință ducem lipsă ci de OMENIE! Cum să lași un copil să vină pe lume în praful drumului, tu medic, asistentă, spital? Cum?

3. „Azilele groazei” ne-au aruncat fix în oroarea anilor de comunism când oameni mari și mici erau închiși în locuri unde nu avea voie nimeni să intre, hraniți cu terci, zăcând în excrementele lor uneori născând copii în aceste condiții. Nu este nicio diferență între acel ATUNCI și acest ACUM când vorbim despre felul în care sunt tratați acești oameni. Ba nu, greșesc, este una majoră. Statul de azi “vinde” loturi de astfel de persoane iar apoi limitează controlul organizațiilor terțe, ale organizațiilor care se preocupă de starea acestor persoane (fără vreun câștig financiar din partea statului). Știu cât de greu poate fi să ai în grijă astfel de oameni, dar neoamenii care au mimat această grijă contra unor sume serioase de bani încasați de la stat pot fi numiți monștrii fără greșeală. Atunci eram toți arestați într-o dictatură, acum nu.

Lecția empatiei o învățăm extrem de greu ca societate.

Avem concetățeni care shingiuiesc animale, oameni; polițiști care lovesc copii pe trecerea de pietoni și apoi dau cu piciorul în victimă să verifice dacă a murit; femei omorâte în bătaie de soți sub privirea matorilor cărora le e frică; judecători care condamnă victima violată; angajati ISU care iau peste picior o Alexandra de la Caracal sau o victimă a unui accident aflat înafara carosabilului și exemplele pot continua.

Sigur îi avem și pe cei care fac bine dincolo de uniforma, atunci când e nevoie de acel dram de omenie care poate face diferența între viață și moarte.

Lecția de empatie…cum ar trebui predată? Cum să înveți omul să fie om? Pe cuvân, caut răspuns la întrebările astea.