O Românie despre care nu știm mai nimic produce copiii de aur
De două-trei săptămâni România a căzut în admirație pentru David Popovici, pe bună dreptate. Nimeni nu știa nimic despre juniorul de la înot care a luat aurul la Budapesta. A fost ca un ceas deșteptător, o alarmă care ne-a trezit și ne-a făcut atenți.
Iar admirația s-a transformat într-un soi de adulație în clipa în care l-am auzit vorbind. Limba româna curată, fară greșeală, cu respect și cu un vocabular generos… limba engleză cursiv, elegant și peste toate dând dovadă de un bun simț și de maniere pe care nu le-am mai văzut demult la televizor.
David Popovici e fix ca farul ăla pe care îl vede toată lumea, dar ceea ce nu realizăm e că “farul”, fascicolul ala de lumină care ne-a vrăjit are la bază o construcție mult mai solidă.
Există o Românie care stă în catacombe și pe care nu o vedem nici măcar acum la televizor ori prin presă, România care muncește pentru aceste performanțe formidabile. E vorba de familiile acestor premianți, de antrenorii lor, de profesorii lor . Doar ca o paranteză, mama lui David Popovici a urmat cursurile de ofițer anti-doping ca să își poată proteja copilul-sportiv de o eventuală poveste precum cea a Andreei Răducan.
Copiii aceștia nu au venit de nicăieri, sunt rodul unui sistem extrem de disciplinat de muncă, antrenamente, școală, educație, rigoare în care fiecare adult care îl sprijină are un rol complex. Parinții lui David Popovici se trezesc la 4 dimineața, odată cu el pentru ca băiatul să ia micul dejun, să îl ducă să facă antrenamentul de la 6 dimineața, apoi la școală, iarași antrenamente. Fiecare adult cu exigența proprie rolului pe care îl are. Știu, paretingul din ziua de azi e fără reguli, „să i se dezvolte copilului personalitatea”.
Despre părinți presa mai scapă căte o vorbă, dar despre antrenori… aproape deloc. La acest nivel fără ei, antrenorii, performanța nu există, fiindcă nu ne suntem autosuficienți. De asta suntem și așa de leșinați de admirație, fiindca undeva, în sinea noastră realizăm câtă muncă e în spatele acestor succese.
Insă nu e doar munca sportivului, familiile sacrifică ani, bani (nu vă imaginați cumva că vorbim despre familii de milionari), poate cariere profesionale pentru performanța copiilor lor. Cladesc în jurul lor o celulă sau mai multe, un întreg organism funcțional independent care duce la rezultatele care ne uimesc apoi. Copiii aceștia muncesc de multe ori mai mult decât majoritatea adulților, apoi învață pentru teză, expemporal, la română, fizică sau engleză la fel precum colegii lor care nu fac sport.
Dar nu e numai David Popovici, lista copiilor/românilor pentru care se intonează imnul României ori se află între primii la nivel mondial e muuuuult mai mare.
Robert Glință e între primii 10 înotători la nivel mondial, vă dați seama ce înseamnă asta? Vlad Ștefan Stancu, Bianca Gliga – înotători de aur și argint; Alexia Tatu și Andreea Soare, finalistele românce de la Wimbledon, desigur junioare; Alexandru Manea, Denisa Vulcănescu – duble medalii de aur la Campionatul Mondial de Karate din SUA, medalii luate saptamana trecuta, Bianca Tamași și Oana Saucic au venit cu medaliile de bronz de la același campionat. Dar fetele care sunt in prima suta de jucătoare de tenis ale lumii, sigur nu sunt copii: Sorana Carstea, Mihaela Buzarnescu, Monica Niculescu…. Va dati seama ce inseamă sa fii între primii 100 de sportivi din întreaga lume la orice sport?
Până să ajungă să îi vedem noi, ei au plâns, au muncit, au învățat, au piedut, au câștigat, și-au făcut prieteni, i-au impresionat pe profesori, au ambiționat antrenori, le-au facut nopți albe părinților, au strâns din dinți, s-au bucurat, au primit coronițe, li s-a cântat imnul. Da, nu vedem juniorii decât dacă fac ceva ce sparge zidul de vizibilitate, dar pentru rezultatele lor ei au o copilărie în care munca/antrenamentul face legea – pentru ei, pentru parinții lor, pentru antrenorii care cred în ei.
E o Românie despre care se vorbește mult prea puțin, dar care muncește enorm, România acestor antrenori, profesori, mentori, dascăli, părinți care e și România noastră pe care ne tot revoltăm de zici că nu noi suntem responsabili de ceea ce votăm, muncim sau ignorăm. Cu certitudine au de ce să se plângă și ei, doar nu va imaginați ca la Medgidia sau la Buzău de unde vin cele două junioare finaliste la Wimbledon, au academie de tenis condusă de câte un Muratoglu buzoian sau medgidian. Fetele astea de 14 ani sunt rodul muncii intregului ecosistem din jurul lor care cuprinde familia, antrenorii și școala, la fel în cazul tuturor sportivilor copii.
România asta merită mai mult respect din partea noastră și poate că ar trebui să înțelegem că datorăm mult acestor oameni care își fac treaba în pătrățica lor pentru ca noi să exultăm în fața televizoarelor atunci când brusc descoperim că “munca chiar este brățară de aur” și că ei o transformă în medalii sau poziții mondiale de top.
Iar dacă e să vorbim în termeni de modele, că tot am menționat parentigul de internet, poate le arătați copiilor că munca nu e niciodată în zadar.
Respect pentru acești sportivi și toți cei din jurul lor care le-au clădit performanța.
P.S. Statul roman face pentru ei ce știe, stă, că de aia îi zice stat.