Nu învățăm nimic din tragedii! 14 paturi pentru marii arși într-o țară cu 19 milioane de locuitori, atât are România azi, la doi ani de la Colectiv

Un bărbat de 71 de ani din Botoșani, rănit grav într-o explozie vineri nu și-a găsit locul într-un spital pentru arși. Conform protocoalelor medicale ar fi trebui să fie adus la București, singurul oraș din România unde avem un spital pentru cei cu arsuri, însă nu erau locuri. A fost trimis la Iași în cele din urmă, deoarece acolo există personal medical care ar putea să îngrijească un asemenea bolnav. Marii arși sunt considerați a fi cele mai complicate cazuri medical vorbind.

De ce nu s-a găsit un loc la București pentru un pacient ars? Simplu, România are în clipa de față 14 paturi pentru marii arși, 5 la secția de reanimare de la Spitalul de Arși, 6 la Spitatul Floreasca și încă 3 la Casa Austria din Timișoara. Asta e tot ce avem  într-o o țară de 19 milioane de locuitori care mai are ceva industrie petro-chimică, o țară care mai are încă ceva industrie de îngrașaminte chimice, o țară unde mai avem ceva industrie de exploatare-extracție de petrol și gaze, iar accidentele de muncă se pot întâmpla oricând.

Zilele trecute am filmat la Cluj Napoca, unde asociația celor de la Beard Brothers adună bani ca să doteze o secție de arși de 5 paturi care deservește tot Ardealul. Secție, nu clinică, un loc unde sunt tratați cei care au arsuri pe maximum 20% din suprafața corpului, orice pacient cu arsuri mai mari trebuie trimis la Bucureșți. Să vă mai spun că la momentul când am filmat în secția de 5 paturi de la Cluj erau internați 6 arși? Povestea si filmul sunt aici.

Am întrebat pe cineva care a lucrat până de curând în Ministerul Sănătații, dna conferențiar doctor Elena Copaciu ( îi găsiți aici cv-ul) de ce suntem în halul ăsta? Cum fac alte țări europene? Câte paturi pentru marii arși au țările civilizate? Răspunsurile sunt înfricoșătoare.

“La momentul Colectiv, România nu avea niciun pat de terapie intensivă pentru mari arși”

– Nu îmi pot scoate din minte tragedia de la Colectiv, până la momentul focului de la Colectiv, cum au fost gestionate aceste cazuri, marii arși?

– La momentul Colectiv în țară nu exista, din păcate, niciun pat de terapie intensivă pentru pacienți cu arsuri severe, conform cerințelor din ghiduri și standardelor internaționale la acel moment. Unitatea de arși grav de la Floreasca nu era funcțională, s-au folosit doar sălile de operatie la acel moment și s-a invocat lipsa de personal pentru a se folosi cele 6 camere individuale de terapie intensivă.

Franța are peste 100 de paturi pentru marii arși, România 14

– De ce avem atât de puține paturi pentru o patologie atât de serioasă al carei impact nu poate fi calculat precum se face în cazul bolilor cornice? Niciodată nu poate fi prevăzut numărul de mari arși, Colectiv chiar asta ne-a arătat. Chiar și așa, pacientul de la Botoșani, un singur om, nu are loc azi într-o clinică specializată de mari arși.

– Din 2010, Ministerul Sănătății avea postat pe site un “ghid” prin care se recomandă ca toate cazurile de arsuri severe, din toată țara să fie dirijate astfel: adulții la Spitalul de Arși, copiii la Spitalul Grigore Alexandrescu. Nu este un act normativ oficial de tip ordin de ministru, etc, dar a produs efecte cu caracter de obligativitate. Pe de o parte serviciul de reanimare a Spitalului de Arși era impropriu îngrijirii marilor arși, pe de alta parte, personalul clinicilor din țară nu a mai avut rutina îngrijrii marilor arși. S-a produs practic separarea activitatii de chirurgie plastică de cea de arsuri, deși curricula este comună. Nu aș ști să răspund la întrebarea de ce avem atat de puține paturi de mari arși, pentru ca subiectul merită o analiza foarte documentată! În Franța de exemplu, sunt peste 100 de paturi de mari arși, terapie intensivă în spitalele care au centre pentru arsi in structură.

Ministerul Sănătații a prelungit acordarea autorizațiilor de funcționare pentru spitalele fără, până în 2020

Dar ar mai fi niște explicații.

1. Nu a fost considerată prioritate în sistemul sanitar, în contextul lipsei de viziune și strategii care domină din păcate domeniul.
2. Marile platforme industriale cu risc de accidente de muncă prin arsuri- ex rafinării, mine, combinate siderurgice- nu mai există. Și toate serviciile medicale impuse de protecția muncii au dispărut treptat, inclusiv presiunea de a se reorganiza rețeaua națională de astfel de servicii. Epidemiologia arsurilor este dominată de accidente casnice, accidente de muncă izolate, incendii, predominant dar nu exclusiv la categoriile de populație cu venituri reduse și prea puțin vocală în a-si cere drepturile sau mediatiza suferința.
3. Ministerul Sănătății nu a mai controlat/coordonat rețeaua teritorială de îngrijiri a pacienților cu arsuri, a scăpat de sub control situația nosocomialității din spitale și problema rezistenței microbilor la antibiotice, a incercat sa se “acopere” cu amânarea repetată , 2011, 2013, 2015 a termenelor de aplicare a OMS 1030/2009 referitor la autorizația sanitară de funcționare a spitalelor, termen prelungit din nou de actualul ministru până în 2020!
4. Subiectiv vorbind, impresia mea este că liderii specialității au migrat catre chirurgia plastică și estetică (la stat și privat) si au neglijat dezvoltarea chirurgiei arsurilor în acut și, parțial, chirurgia reparatorie. Au continuat să facă asta câțiva medici pasionați de domeniu, fără însă a beneficia și de susținerea tehnică, ceea ce pune din start pacientul într-o situație defavorabilă. La aceasta se adaugă și faptul ca reanimatorii, cu exceptia celor de la Spitalul de Arși nu au pregatirea necesară pentru a se adresa particularităților marelui ars altfel decât pentru stabilizarea primară și pregătirea pentru transfer secundar, iar până anul trecut nici nu aveau unde sa învețe managementul corect al acestor bolnavi! Managementul marelui ars este un domeniu în care simulările repetate, mai ales în locurile unde nu tratează frecvent astfel de bolnavi, asigură succesul intervenției la fiecare pacient.
5. Arsurile severe sunt urgențe majore! Îngrijrile corecte acordate din momentul în care pacientul primește îngrijiri medicale sunt vitale. Supraviețuirea depinde de aceste ingrijiri corecte acordate la timpul potrivit. Și pentru aceasta decidenții trebuie să faciliteze funcționarea unor planuri speciale, atat pentru cazurile izolate, cat si pentru cele cu victime multiple.

– Cum stăm la capitolul personal calificat pentru marii arsi?

– Sunt foarte multe de făcut și în domeniul formării de personal. Există o colaborare a  Ministerului Sănății – Assistance Publique Hopitaux de Paris prin Ambasada Franței. In această toamnă, din cate stiu ar urma să vină o echipa de specialiști sa sprijine formarea cadrelor medicale de la Timisoara. In Bucuresti s-a preferat un drum la Paris unde doar s-au uitat și nu au lucrat propriu zis,  “hands-on”. Am cerut la nivel de Ministerul Sănptății, anul trecut să vină experții în țară și să sprijine echipele noastre aici unde pot superviza intervențiile medicale. Dîn câte știu a existat un refuz la nivel de centru la noi. 

Autoritățile din România nu au învățat lecția de la Colectiv

– Care ar fi soluțiile si ce ar trebui să facă statul roman?

– Statul român are foarte multe de făcut:

Infrastructura: de finalizat centrele de arși finanțate de Banca Mondială, ar dura cam 3 ani dacă totul merge bine. De terminat finanțarea paturilor de terapie intensivă, ar trebui să fie 5 în total la Casa Austria Timișoara. De clarificat situația și finalizat dotarea centrului de la Iași, nu avea aviz ISU- culmea! De clasificat structurile spitalicești existente pe niveluri de competență și monitorizarea procesului în termenul de conformare de 3 ani. Sunt obișnuiți cu prorogările și nu își fac griji de termene. De regionalizat serviciile medicale pentru arși în jurul actualelor si viitoarelor centre pentru arși. De realizat un plan distinct de combatere a nosocomialității și rezistenței microbiene care să se adreseze marelui ars/pacientului cu arsuri. De dezvoltat serviciile conexe îngrijirilor cronice pentru pacientul ars, inclusiv servicii sociale de suport unde se pot conecta cu serviciile de asistență comunitară.  Pentru pacienții cu grad ridicat de dependență- invalid, construcția acelor facilităși pe termen lung, cheltuieli susținute de  programele Bancii Mondiale, finalizarea demersurilor legate de
înființarea bancilor de piele.
Formarea personalului medical: de accesat fonduri nerambursabile pentru formarea tuturor categoriilor de personal în domeniu, medici, asistente medicale, psihologi prin simulări periodice, folosirea simultoarelor medicale, inclusiv cosmetologie de camuflaj, etc.p
Finanțarea serviciilor medicale, a funcționării centrelor, asigurarea veniturilor pentru personalul medical pentru a motiva rămânerea în sistem, fiind vorba de muncă foarte dură, finanțarea formării.
Managementul în catastrofă prin revizuirea legislației în domeniu și monitorizarea planului de măsuri impus după raportul DSU-“lectii învățate din incendiul de la Colectiv.

foto: www.andreeavasile.ro

Și îmi amintesc din nou de Colectiv și de felul in care ministrul sănătații de atunci, Nicolae Bănicioiu ne spunea că nu avem nevoie de ajutor internațional pentru catastrofa umanitară prin care tocmai trecea România și de numărul mare de morți din care nu vom sții niciodată câți ar fi putut să fie azi în viață dacă primeau ajutorul medical potrivit. The day we give in is the day we die!

Las aici ceea ce a scris zilele trecute Oana Gheorghiu de la asociația Dăruiește Viața referitor la cazul pacientului ars de la Botoșani:

“Se repetă situația Colectiv, când pacienții nu sunt duși în clinici de specialitate din străinătate. Pacientul are dreptul de a fi tratat în baza formularului E 112.

Dacă moare pacientul, cine nu a luat decizia de a-i respecta drepturile și a-l trimite în străinătate este responsabil de crimă.”