Condamnaţi la moarte, o poveste adevărată

Am fotografiat centrul de transfuzii ambulant la Madrid, în toamnă. Era plasat lângă Plaza Mayor, unul din cele mai aglomerate puncte turistice din capitala spaniolă. Patru paturi, patru asistente, un minilaborator, toate într-un soi de autocar care poate fi mutat acolo unde e nevoie.

Mi-am amintit atunci de mobilizarea fără precedent pentru o bună prietenă care avea nevoie vitală de sânge, era cu adevărat între viaţă şi moarte. O hemoragie internă perfidă, nedepistabilă a adus-o la limita supravieţuirii. Familie, prieteni, au migrat către centre de trasfuzie judeţene, câte cinci într-o maşină, cu grupe de sânge diferite. Zeci de donatori,  doar vreo 4 dintre ei compatibili. Toţi au donat, pentru prietena lor, pentru binele care se întoarce chiar dacă sângele lor era incompatibil cu ce avea nevoie pacienta.

Ar fi mai uşor să donăm dacă vine centrul de trasfuzii la noi, dar deocamdata nu avem şansa asta. Până atunci, donaţi pentru voi si pentru cei aflaţi în mari nevoi.

Nu orice poate dona însă. Eu am donat sânge vreo 10 ani, pe undeva, rătăcit zace carnetul meu de donator făcut la Centru de Transfuzii din Târgu-Mureş. Zace fiindcă după ce m-am îmbolnăvit de tuberculoză nu am mai putut dona, sunt pe lista cu interdicţii.  Eram pe lista specială, grupa de sânge B, rh negativ – grupă rară datorită rh-ului. Găsiţi aici lista cu interdicţii, dar şi beneficiile donării de sânge.

Ar trebui să fim ceva mai educaţi medical ca să nu ajungem mereu în criză de sânge. Privim zilnic la televizor, dar nu conştientizăm că acei răniţi din accidente au nevoie de sânge, că pacienţii din spitale, nu puţini, aşteaptă cu zilele o pungă de sânge ca să poată fi operaţi, ori să poate începe cu nişte analize rezonabile chimioterapia.

Lipsa educaţie medicale, o infrastructură de recoltare şi trasfuzie inflexibilă şi învechită nu pot fi argumente pentru condamnarea la moarte a unui om.