Lumea de dincolo de lume – bolnavii nimănui din inima Bucureștilor

Mai întâi nu a venit nimeni la ambulanța  parcată în inima Bucureștilor. Suntem la un pas de Ministerul Justiției, la doi de Casa Poporului. Apoi au început să apară de pe străduțele din jur. Mai întâi o femeie în scaun cu rotile, apoi un bărbat ce părea ca vine de la munca pe șantier. Descarcă găleata ori cutiile cu seringi în micile containere de resturi cu risc biologic și așteaptă să primească ajutor medical.

Seringile utilizate sunt schimbate cu seringi sigilate, e forma internațională de prevenție a transmiterii virusurilor hepatielor sau HIV

– Îmi dai și mie ceva pentru bubele astea, niște antibiotice?
– Nu pot să-ți dau nimic. Nu mai avem medic pe ambulanță care să facă vreo consultație, trebuie să mergi la spital. – Și nu îmi dai nimic?
– Nu am ce să-ți dau, am doar dezinfectant si niște pansamante. Du-te la spital că nu putem să facem nimic.
– Și unde să mă duc?
– La Victor Babeș sau la Balș, unde ai mai fost.
– Mai bine nu mă duc, poate trec.

E discuția dintre lucrătorii sociali de pe ambulanța Asociației Române Anti-SIDA  (ARAS) și cei de care se îngrijesc, bolnavii incurabili, invizibili și indezirabili ai Bucureștilor. ARAS nu mai are medic de aproape un an de zile pe ambuanță fiindcă nu mai sunt fonduri, statul sprijină cu bani foarte puțini aceste actiuni, iar amârății orașului mare bântuie între starea de „mort viu” pe după zidurile din centrul capitalei și starea de pacient nedorit al marilor spitale.

Din grup se desprinde un bărbat mai slăbuț care vine direct le fetele din ambulanță:
– Vă rog să îmi dați pansamente și betadină, aveți?
– Pentru ce? – întreabă una dintre cele doua lucrătoare sociale din ambulanță.
– Are gaura aia, dă-i de acolo pansament și betadină! – răspunde cealaltă.

Mă apropii de el, e curat îmbrăcat și are un rucsac în care văd un pullover și o sticlă de apă. Cumva bănuiesc că “gaura” pentru care a cerut pansament și betadină e la plămâni.
– Câți ani ani?
– 39!
– Ești operat de plămâni?

Nu răspunde, mă privește cu neîncredere așa că vorbesc eu mai departe:
– …….și eu sunt operată la plămâni.
– La care? – prinde curaj.
– La stângul, e scos aproape tot.
– Eu la dreptul, dar am făcut abces și am gaură. Nu apuc să zic ceva că își ridică tricoul. E o gaură cât pumnul meu. – Dar de ce nu mergi la spital?
– Unde să merg, doamnă? Cand se infectează mă primesc, dar altfel nu stă nimeni să se uite la mine.

S-a operat acum 9 ani, după care a intrat în pensie de boală, la 30 de ani. Banii nu-i ajung nici de pâine. Își ia pansamentele, betadina, seringile, le aranjează pe toate, le pune în rucsac și  pleacă.

Ghetoul suferinzilor din centrul Bucureștior

In spatele Tribunalului București, la câțiva pași de Piața Unirii

Ambulanța socială mai stă vreo 10 minute, unii vin, alții pleacă întocmai  ca niște umbre într-una din zilele alea caniculare în București. Ne mutăm de lângă Parlament, undeva în zona Unirii din capitală. Ambulanța parchează în mijlocul unei mici piațete, pe strada Anton Pann.

In trei minute nici nu apuc să văd dincotro vin, mașina e încojurată de alți bătuți ai sorții.  Suntem chiar în fața unui minimarket. Oameni ca mine, ca voi, vin și pleacă. Ce mă marchează sunt privirile lor, ale celor ca mine, ca voi. Privesc spre amărâții care vin la schimb de seringi sau să ceară un paracetamol ca la ciumați. Dispreț, greață, un pic de teamă ca să nu se apropie prea tare de ei, e un amestec de stări ce o poți citi pe fața trecătorilor.

Mă dau câțiva pași mai în spate ca să fotografiez ambulanța.
– Pentru ce faceți poză? De ce vreți să ne fotografiați?
– Vreau să scriu un material despre oamenii ca voi, cei pe care nu îi vede nimeni, nu îi știe nimeni dar apar prin tot felul de strategii și hârtii oficiale cu sau fără budget.
– Auzi, știi ce titlu aș pune eu dacă aș fi ziarist? “Lumea de dincolo de lume” și știi de ce? Fiindcă și noi suntem oameni și avem suflete, dar noi nu mai existăm pentru nimeni. Uite la oamenii ăștia, pleacă și vin de la serviciu, trec pe lângă zidurile ăstea, fix aici, în centru, dar nimeni nu știe că existăm și noi. Ba, greșesc, unii mai știu, dar ne privesc de parcă ne-ar scuipa.

O cheamă Daniela pe cea cu care vorbesc, are 41 de ani și un picior pansat de sub genunchi până le gleznă. Are doi copii, un băiat și o fată, adolescenți de care se ferește, nu vrea să o vadă copiii când își injectează.
– Nu vreau să ajungă și ei ca mine?
– Pe străzi, la asta te referi?
– Nu, că am locuință, să nu ajungă la droguri.
– De ce te injectezi?
– Am început la 20 de ani, m-a pus bărbatul cu care eram atunci că mi-a zis că e mai ușor să facem bani dacă eu mă duc cu alții, dar mie nu îmi plăcea și mi-a zis că o să fie mai ușor dacă iau ce îmi dă.
– Și mai ești cu el?
– Nuuu! M-am măritat și am făcut copiii, dar când am dat de greutăți m-am apucat iarași de droguri.
– Ți-e mai bine dacă le ei?
– Doamnă, uiți de toate, nici foame nu îți mai este. Nici frig. Când ești ca mine nu-ți mai rămâne nimic.
– Și când nu mai au efect ce faci?
– Mai rabd un pic și îmi fac din nou.
– Dar ai bani?
– Fac curațenie prin curți pe la oameni, sunt oameni bogați aici care mă cunosc și știu că nu fur, nu fac rele, fac curat și mă plătesc. Știi că m-am cerut și eu pe listă, să mă las, dar e coadă la metadonă, nici nu știu dacă o să-mi vină rândul.
– Ce ai la picior?
– Am o bubă mare care nu se mai trece.
– La spital ai fost?
– Am mai fost la urgențe, dar e de noi numai dacă suntem tare rău.

Lângă mine vine o fată, așa imi pare. Îmi zice că are 31 de ani și că vrea să fie fotografiată, că are un băiat de 12 ani acasă care e bun la școală, că ea se droghează cu “legale”, că nu mai are bani de heroină, că a cerut echipajului ARAS să o pună pe lista de metadonă (lista de tratament al celor care vor să se lase de droguri) de un an de zile și că tot nu sunt locuri. Îmi spune că are HIV, dar ca e stadiul 1 și că nu face tratament, că nu vrea să mai meargă la spital, dar vrea să le arate celor de la ARAS că are niște bube pe pielea capului.

– Eu aș vrea să îî văd analizele, nu cred că e stadiul unu cum zice ea. Cred că nu a mai fost a spital de multă vreme. – îmi zice șoptit Ada, lucrător social in echipajul ARAS.
– Auzi, la spital ai fost?
– Io? Nici să nu aud, mi-e frică de spital! Vin la fetele astea, că se poartă frumos cu noi. Ce, ele nu sunt tot spital?

Diana Iliescu, lucrător social înregistrează fiecare pacient care vine la ambulanța ARAS

In ambulanță fetele de la ARAS iau de zor datele celor care vin la schimbul de seringi. Îi știu cu nume, prenume, cred că și CNP, aproape pe toți cei care vin la mașină. Diana Iliescu  și Ada Luca sunt lucrători sociali, de fapt sunt speranța ultimă a acestor amărâți. Cand se mai eliberează locul mă lămuresc și pe mine.

Aproape toți cei care vin la ambulanță suferă de vreo boală

– Sunt mulți care vor să se lase, i-au văzut pe alții care și-au găsit de lucru după ce s-au lăsat, au o viața decentă, dar listele pentru tratamentul cu metadonă sunt minuscule. LA ANA (Agenția Națională Antidrog) spun că listele de așteptare sunt și de doi ani.
– De când cu nenorocirea astea de droguri „legale” e dezastru. Nu mor de la heroină cum mor de la mizeriile astea. In plus îi dau cu totul peste cap pe cei care au alte tratamente, de HIV, hepatite, tuberculoză, fiindcă le crează halucinații. Văd vreun șarpe că iese din medicamente și nu le mai iau două săptămâni. Soluția e să-i treci pe metadonă ca să-și facă tratamentul, să-i recuperezi pe cei care pot fi recuperați, dar nici subiectul ăsta nu există pentru statul român.

Strada Icoanei, centrul capitalei

Pe strada Icoanei, aproape de Piața  Romană poveștile astea se repetă, trase la indigo.  Alți amârâți, aceleși suferințe: HIV, hepatită, tuberculoză, ulcere varicoase, răni care nu se închid. Sunt oameni pe care nu îi  vedem dar care respiră exact același aer ca noi.  Sunt oameni care duc cu ei nu doar stigma vieții de proscris a celor care ajung consumatori de droguri, duc cu ei boli de care ar trebui să se îngjijească direct satul român care s-a angajat că o face.

Încă o strategie pe hârtie. Atât! Bolnavii să se descurce

Există o strategie națională,  se cheamă Plan Național Strategic HIV-SIDA care a fost conturat din noiembrie 2016, iar în 2017 a ajuns pe masa Ministerului Sănătății. Desigur, nu s-a întamplat nimic fiindcă oamenii despre care scriu acum, cei la care se duce ARAS trei zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an, ei nu există pentru aproape nimeni, dar bolile de care suferă pot ajuge la oricare dintre noi, fiindcă microbii nu cer buletinul nimănui.

Nu vă blocați în paradigma “ăsta e drumul pe care l-au ales, așa le trebuie”, pentru că tratarea acestor oameni,  îngrijirea sănătății lor înseamnă îngrijirea sănătații publice, adică a voastră. Respirăm același aer, stăm pe aceleași banci cu ei, în centru orașului, în buricul Bucureștilor, în metrou, în tren, în maxi-taxi.

Strategia de care vă vorbesc  stabilește cum se face prevenție în privința răspândirii acestor virusuri în rândul populației, cine sunt cei responsabili cu implementarea ei, strategia sanitară de protecție a celor deja infectați ca să nu transmită mai departe,  dar nu avem nimic.  Doar un număr mare de amărăți pe care nu o să-i vedeți la televizor și nici în grija autorităților, bolnavi, pe străzi, în gări, la metrou.

Ada Luca, Diana Iliescu, Robert Mihai Babencu – echipajul ambulanței sociale ARAS

Cred că ar trebui să știți că, în vreme ce România nu se ocupa deloc aproape de oamenii ăștia, organizații non-guvernamentale se îngrijeau de ei în stradă cu ajutorul fondurilor internaționale. Nu mai e o știre că suntem o țară cu creștere economică, iar asta ne obligă măcar să avem grijă de cei mai vulnerabili dintre noi, dacă nu cumva să îi ajutăm și pe alții. Este timpul sa ne asumăm, ca ţară, responsabilitatea.

Bucureștiu, spre exemplu, s-a angajat să deschidă  un centru care se adresează bolnavilor cu tuberculoză, HIV, hepatite care sunt şi, consumatori de droguri sau persoane fără adăpost, centru care e cuprins în Strategia pentru Sănătate a Municipiului Bucureşti 2018-2020. Numai că banii alocați de  Primăria Generală a Bucureștiului au fost tăiați mai la rectificarea în care  Dragnea a diminuat bugetele primăriilor în toamna lui 2018, iar guvernul Dancilă nu i-a mai alocat nici în bugetului lui 2019, nici la rectificarea de acum aproape o lună.  Așadar, deşi a avut buget alocat în 2018 fix pentru asta, Primăria Municipiului Bucureşti nu reuşit să achiziţioneze/reabiliteze o clădire în care să funcţioneze centrul. Iar acum banii nu mai există în buget. ASSMB zice că a primit o clădire, dar e în litigiu. O situație din care avem toți de pierdut, fiindcă e vorba de sănătate publică.

Concluzia unuia dintre medicii care îi tratează pe “morții vii” ai Bucureștilor

E marți la prânz. August. Arde soarele atat de tare că pe strazi nu vezi decât ici-colea câte un om, mașinile nici ele nu sunt prea multe, doar e vacanță în București. Am parcat pe o străduță din spatele Ministerului Justiției, pe la Parlament. Aștept în același loc în care am venit ieri cu ambulanța socială de la Asociația Româna Anti-SIDA (ARAS). Abia după o oră de așteptare l-am revăzut pe unul dintre cei cu care am vorbit ieri. Trece fantomatic pe lângă ziduri, parcă sperând să fie invizibil.

Ei se tem de noi. Noi ne temem de ei. Și totuși noi putem face ceva și pentru ei și petru noi.

O sa mă întorc.