Oare puteți să mă ajutați să adun banii necesari pentru protezele mamare a 300 de femei oparate de cancer la sân?

– Într-o zi am văzut la televizor o reclamă, era o femeie frumoasă, mergea pe stradă într-o rochie vaporoasă, cu pletele în vânt, iar la un moment dat, pur și simplu își scoate peruca, așa mergând pe stradă. Ăla a fost momentul în care m-am gândit, gata, renunț și eu la perucă. Deja imi creștea părul, avem un pic de păr, ca bebelușii, afară erau 40 de grade,  îmi era cald cu căciula de păr.
– Și, așa ai făcut? – întreb cu un pic de neîncredere amestecată cu un soi de admirație ascunsă.
– M-am dus undeva prin Dorobanți, acolo aveam treabă, și am făcut exact ca în reclamă. Mi-am scos peruca fix ca în reclamă. Am scuturat capul, m-am uitam împrejur, nu se uita nimeni la mine! Nimeni! Nimeni nu s-a minunat că am rămas în capul gol, fără perucă, cu puful de bebeluș în soare.

Femeia din fața mea nu își arată vârsta, are 53 de ani, aduce puțin cu Claudia Cardinale, are o energie uriașă și o cicatrice urâtă pe piept în locul unde fusese sânul stâng.  A plâns atunci când s-a trezit din operația de extirpare a sânului din cauza unei forme grave de cancer. A mai plâns și pe urmă privindu-și cicatricea în oglindă.

– Prima oară când mi-a dat jos propospul ca să mă privesc, m-am cutremurat. Parca a intrat curent electric prin mine din cap până în picioare, tremuram toată, șimțeam cum mă furnică și degetele, si ochii așa eram de îngrozită. Eu și azi când ma spăl am senzația că sânul e acolo. M-am simțit mutilată, lovită. Era ceva ce lipsește. Încă înainte să încep să fac chimioterapie știam că vreau să îmi fac reconstrucție mamară.
– Ai făcut protezarea sânului? – o întreb fiindcă așa cochetă și aranjată cum stă cu mine la cafea nu ai cum să realizezi că ai în față o victimă a cumplitului cancer.
– Am făcut-o la doi ani după operație, dar am avut ghinionul să fac o infecție; era perioada aia în care dezinfectanții din spitale erau diluați, și operația nu a reușit.
– Dar acum ai proteză?
– Nu, am un sutien care mascheză lipsa sânului, dar vreau să fac operația de protezare cu țesutul meu. Cicatricea aia nu e ceva cu ce să te obișnuiești. O accepți, e acolo, e parte din povestea ta de viață, dar nu o vrei și dacă poți să scapi de ea, vrei să scapi.

“Claudia Cardinale” din fața mea vorbește direct, fără teamă, despre boala ei, însă preferă să-și ferească identitatea de oamenii din jur atunci când vorbește despre cancerul la sân. Nu de teama bolii cu care s-a confruntat, ci pentru că știe care sunt prejudecățile.
– Românii te judecă, preferă mereu să joace teatru că au o viață frumoasă chiar și atunci când nu o au, te condamnă pentru problema ta de sănătate. Așa e cu cancerul, e o rușine. E mai ușor să vorbești cu oameni care au trecut prin asta că ajută. Ah, și să nu te tot întrebi “de ce eu?, de ce mie?”. Când ajungi să fii diagnosticat cu o boală gravă trebuie să te gândești că ai avut șansa la diagnostic, că ai șansa să te tratezi. Eu m-am operat într-un spital de stat din România acum 8 ani și uite-mă azi! M-am găndit că dacă am ajuns aici asta înseamnă că trebuie să fac ce pot eu ca să ma vindec.
– Ești o femeie frumoasă, când ai început chimio-terapia și ai rămas fără păr, fără sprâncene și te-ai văzut în oglindă….
– Am apucat să îmi tund părul mai scurt, dar într-o zi, după baie s-a făcut numai câlți. M-am dus la soțul meu disperată: uite ce e în capul meu! A luat foarfeca de tuns capre și mi-a tăiat părul până la piele. Eram așa de hotărâtă să scap de boală, că așa tunsă și învelită în prosop m-am dus la fetele mele și le-am zis: uite, ce mamă frumoasă și chelioasă aveți. Abia după ce mi-a crescut părul la loc au avut curajul să imi zică “mama, erai așa urâtă, dar nu puteam să îți zicem, ți-am zis că ești frumoasă”.
– Nu te-ai simțit urâtă? – mă trezesc întrebând.
– Nu, fiindcă ăsta era tratamentul, era firesc să ajung aici, așa a fost scris să mi se întâmple, să-ți povestesc cum am renunțat la perucă. Intr-o zi am văzut o reclamă la televizor…. Uite acum am un păr frumos, sprâncene noi; în fiecare încercare e câte ceva bun. De-ai știi cât mi-am dorit în copilărie să îmi crească sânii. La vremea adolescenței eram cea mai întârziată. Am auzit eu nu știu de la cine că dacă te dai cu usturoi pe sâni o să înceapă să crească, minte de copil. M-am dus în păpușoi și m-am dat cu usturoi pe trup cu o bucurie de nedescris. Uite cum e viața, acum am doar un sân….

Trauma care vine după ce un sân a fost înlăturat din cauza cancerului mamar, ori amândoi sânii, este o traumă la fel de greu de trecut precum diagnosticul în sine. Nu există femeie operată din cauza acestei maladii care să gandească “fie, ducă-se”. Protezarea sânului operat, deși e suportată în limita a câteva sute de proteze, prin programul national, este o opțiune la care româncele cu venituri modeste și diagnosticate cu cancer mamar nu visează.

O proteză mamară cu sutienul aferent costă 100-150 de euro, bani care pentru o femeie operată de cancer cu venituri modeste sunt prea mulți pentru o investiție în “frumusețe”. Fiindcă intram în luna de luptă mondială împotriva cancerului la sân, Asociația Casiopeea organizeză sâmbătă “Cursa Roz” pentru adunarea de fonduri care să finanțeze proteze mamare pentru 300 de femei oparate de cancer la sân. Eu nu pot să alerg, dar voi fi acolo la cros și eu.

Vă aștept sâmbătă dimineață, în Parcul Tineretului  (intrarea Șincai), de la ora 8.30 începe înscrierea participanților și împărțirea tricourilor, eu am furat startul, la tricouri, recunosc și mai trebuie să îmi pun niște adidași în loc de pantofi cu tocuri!

Fii atingerea care ajută!