Știați că există și medici care stigmatizează bolnavii cu tuberculoză ori pe colegii medici care o tratează? – două povești adevărate

1. În salon, pe patul de alături, la o săptămână sau mai bine, după ce am ajuns în spital a venit o copilă, un pic peste 20 de ani. Speriată cum eram, am întrebat-o în șoaptă pe asistenta care a venit să ne pună perfuziile, în șoaptă ca să nu mă audă fata, dacă eu risc să iau ceva de la ea. O prostie de intrebare, dar nu știam atunci mai nimic despre tuberculoză. Mi-a răspuns că nu pot lua niciun microb fiindcă nu are tuberculoză pulmonară, ci o formă ganglionară, bacilul era închistat într-un nodul mare de sub urechea ei dreaptă.

În zile următoare ne-am împrietenit ușurel, dar ea îmi zice în fiecare zi:
– Dacă mă operează azi, a zis doamna doctor că îmi dă drumul acasă în două-trei zile.
Abia aștepta să plece.

Ziua aia însă nu mai venea. Motivul la început părea necunoscut. O trimiteau de la Institutul Marius Nasta ba la Colentina, ba la Floreasca, ba la alte spitale unde se puteau efectua intervenții de chirurgie ORL. Cum pleca, așa venea înapoi. După două săptămâni și încă o călătorie la alt spital se întoarce plină de nervi în salon și începe să-și strângă hainele:
– Nu mai rămân nici un minut în spital, aici nu vrea să îmi facă nimeni nimic.
–  Păi faci tratamet, mai ai perfuzii de făcut aici, în spital!
– Nu aici, în spitalul ăsta, în țara asta. Știi ce mi-a zis doctorul acolo unde m-au trimis? Cum să mă operează pe mine pentru un ganglion cu tuberculoză, că își infectează sala de operație și nu vrea să o infecteze pentru atâta lucru.

Povestea e reală, Maria o cheamă pe fată, se întâmpla în 2014, atunci  a plecat în Italia unde a fost operată de tuberculoză ganglionară în acea vară. Între timp, s-a căsătorit, a făcut un copil, a rămas în Italia. Mai vorbim din vreme în vreme pe rețelele de socializare.

2. Eram la un curs de comunicare pentru cadrele medicale care lucrează cu pacienții bolnavi de tuberculoză. Medici, asistente, lucrători sociali, în total vreo 30 de oameni. Cursurile erau coordonate de ASPTMR , iar între educatori se aflau specialiști din Norvegia, țară care finanțează o parte din tratamentele pentru pacienții români cu cele mai grave forme de tuberculoză. Acele tratamente care pot ajunge la 10 mii de euro pe lună vreme de doi-trei ani de zile. Câțiva medici tineri, proaspăt ieșiți din rezidențiat, care au ales să facă pneumoftiziologie se apropie de mine într-o pauza a cursului.
– Știți, stigmatizarea celor cu tuberculoză nu e doar în rândul pacienților. Există medici care fug de medicii care tratează tuberculoza.
– Cum așa?
– Așa, fiindcă lucrăm cu săracii, cu oameni care nu au ce să dea decât niște microbi. Și apoi, v-ați uitat cum arată spitalele de pneumologie? Sunt ultimele pe lista fondurilor pentru întreținere. În plus, sunt medici  din alte specialități care nici nu vor să audă de un bolnav cu tuberculoză la ei în cabinet.

În loc de concluzie: nu e destul să schimbăm doar mentalitatea publică, e nevoie de educație și pentru acea parte a corpului medical care stigmatizeaza colegi sau pacienți. Această postare nu este un atac la corpul medical, ci o parte realității românești a tuberculozei pe care nu trebuie să o punem între paranteze.

Din păcate, România este țara cu cel mai mare număr de bolnavi din UE.

Avem nevoie de Legea Tuberculozei ca de aer, pentru că documentul care așteaptă votul în Camera Deputaților aduce sprijinul social și psihologic care lipsește actului medical.

Vă las aici petiția pentru Legea Tuberculozei, poate mă ajutați să o dăm mai departe celor care încă nu au semnat-o! Mulțumesc!

(am și nume, să nu credeți că e un fel de postare anonimă, dar să spunem că este doar primul semnal de alarmă)